Încercăm să ”închidem gura” misoginilor și să le spunem că am scris despre femei și vom scrie în continuare, pentru că au povești și vieți trăite la temperatură înaltă, de temperament ce să mai vorbim! V-am readus în memorie Smaranda Gheorghiu (Maica Smara), azi vom vorbi despre altă Smarandă: Smaranda Brăescu și, în ciuda celor ce zâmbesc, de ce atâtea Smarande?, îi informăm în premieră că nu vom scrie despre Smărăndița popiii, prima dragoste a lui Nică a lui Ștefan Apetrei Ciobotaru pentru că ”Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură” nu are ca target școlărițele, ci femei, femei și bărbați, bărbați. Acum, să revenim la Smaranda Brăescu și să… căutăm femeia. Pe parcurs vom apela și la considerațiile unui tânăr istoric, Sorin Turturică, pasiona de aviație, lucru dovedit și de lucrarea sa ”Aviatoarele României. Din înaltul cerului în Beciurile Securității”.
Avem de această dată bucuria de a pune în discuție pe ”femeia ICAR”.
Încă dintru început trebuie să semnalăm că însăși terminologia vremii făcea deosebiri între bărbați și femei. ”El” era numit pilot și ”ea”, femeia, era numită pilotă. Faptul că în România până în 1914 nu era nicio ”pilotă”, nu ne miră în acest context. Prima femeie româncă pilot a fost Elena Caragiani care a obținut în Franța brevet la Aeroclubul francez. Era din Tecuci. Ioana Cantacuzino, prima româncă brevetată în România la începutul anilor ’30, Smaranda este a treia femeie pilot din țară cu brevet luat în 1932 în Statele Unite ale Americii.
Închidem paranteza și continuăm. Smaranda se naște în Hănțești lângă Tecuci. În anul 1897 într-o familie de țărani cu nouă copii. Avea 15 ani când a văzut primul avion și a fost la Bârlad și… s-a terminat! Asta voia! Să zboare.
După unsprezece ani visul devine realitate. Se înființează la Tecuci, după primul război mondial, un centru (școală) de zbor pentru instruirea cadrelor militare. Plimbarea prin aer s-a făcut cu un sublocotenent, Dumitru Naidenescu. De ”pilotă” nici nu putea fi vorba. Femeile nu puteau fi în armată, iar școli civile, mai deloc. Pasiunea însă a rămas. Argumentele legate de aceste decizii erau postulate la modă atunci, gen: ”oricât ar fi tăria fizică a unei femei, totuși va rămâne întotdeauna inferioară bărbatului din pricina acestei sensibilități care o împiedică să își domine nervii”.
Nu e mai puțin adevărat că în înalta societate a vremii și femeile, de sute de ani, profitaseră de această ”sensibilitate”, mimând superb leșinurile, emoțiile supradimensionate pentru că și doamnele își aveau, de când lumea, un arsenal de farmece, nu un arsenal militar, dar eficient!
După un început timid al emancipării femeii, lucrurile s-au precipitat în România. Ele își doreau mai mult și mai mult. Voiau să fie considerate egalele bărbaților și, de ce nu? să piloteze, să sară cu parașuta, să…
Neputând pe loc să fie aviatoare, avea să devină parașutistă. Asta se putea. Devine ”prima parașutistă română”.
Mai în glumă, mai în serios, Tecuciul oferă României primele femei zburătoare: Elena Caragiani (licențiată în drept la Paris) întâia ”pilotă” și prima parașutistă – Smaranda Brăescu, bruneta mică cu cozi, de la țară.
Ca să păstrăm registrul, se pare că femeilor din Tecuci le ”sărise rău muștarul” înainte ca muștarul de Tecuci să fie azi renumit.
Da! La 5 iulie 1928, la un aerodrom de lângă Berlin, Smaranda sare cu parașuta de mătase albă, ea fiind în costum tot alb. Scandal, ovații, presa ciucure pe ea și… și… România devenea a patra țară europeană care avea o parașutistă, după Franța, Cehoslovacia și Elveția. Asta nu schimbă cu nimic. Salturi cu parașuta la spectacole aviatice, da! Pilotă, NU! urmează Smaranda noastră un parcurs ”normal”. Salturi peste salturi, dar și un ”botez” nedorit al accidentelor: cade, fractură de bazin, dublă fractură de femur plus două coaste rupte egal șase luni de stat în ghips.
Prostii, după șase luni de spitalizare pleacă la Berlin. Testa parașute mult mai performante, hotărâtă să doboare toate recordurile.
Le-a doborât chiar pe toate.
Octombrie 1931: sare de la 6200m – doboară recordul național, cât și pe cel mondial feminin (4800m). Regele Carol al II-lea îi acordă Ordinul ”Virtutea Aeronautică” clasa Crucea de Aur.
La final de an 1931 decembrie, Smaranda pleacă cu transatlanticul în America să doboare recordul mondial al unui american. O despărțeau de el, în minus, 250 de metri. Sosirea în America dezlănțuie o nebunie media, dar și socială, inimaginabilă. O femeie dintr-o țară pe care americanii o căutau cu greu pe hartă, vrea să învingă un bărbat la el acasă! Unde? În Statele Unite ale Americii. Istoricul Sorin Turturică spune: ”obținând recordul mondial feminin de la înălțime la saltul cu parașuta, pentru Smaranda Brăescu a început o perioadă de notorietate pe care nicio sportivă din România nu o va mai cunoaște până la Nadia Comăneci.
După un val de opreliști de tot soiul, care mai de care mai meschine sau mai ”tehnice” sau mai mondene care vor să îi ocupe mai tot timpul (i se spunea că nu au avioane care să zboare atât de sus, ba nu au piloți, ba nu au oxigen, ba ”agenda” era plină de recepții și de conferințe de presă, ba…) moldoveanca înțelege că toți așteptau să-și termine banii și să plece acasă!
Găsește un pilot și fata sare de la 7500m, pilotul leșină, record mondial absolut.
Cu un pragmatism bine pus la punct își ia și brevetul de aviator din America. Era în 1932.
Smaranda Brăescu scria istorie plutind prin aer.
Se întoarce în țară, participă la războiul din 1942, făcând parte din escadrila albă înființată ca parte a aviației civile și Crucii Roșii la propunerea Marinei Știrbei.
Un final dubitativ al unei povești fără dubii. După 1946 Smaranda dispare din viața publică. Ce s-a întâmplat cu ea? Real nu se știe nimic precis. Variante sunt mai multe.
- După fraudarea alegerilor din 1946 Smaranda a semnat un protest alături de persoane cu mare vizibilitate, cum se zice acum
- De prins nu a fost niciodată prinsă, deși a fost dată în urmărire generală de securitate la 20 iunie 1946 și a fost condamnată la 2 ani de închisoare; probabil pentru ”uneltire împotriva statului” cum era moda
- A fost operată de cancer mamar și a murit la Cluj și a fost îngropată sub un nume fals
- 1946 iulie. Elena Negruzzi, prima femeie avocat pledant din istoria țării (vom reveni în curând în revistă cu amănunte și nu numai), o protejează pe Smaranda la conacul ei de lângă Iași, zicea Siguranța atunci.
- Siguranța, mai apoi Securitatea, nu a reușit să îi dea de cap femeii pierdute printre norii știuți doar de ea.
- Vorbe multe pentru acoperirea ”cazului” Brăescu Smaranda. Ba că a fost anticomunistă, ba că a luptat pe frontul antisovietic, ba a fugit în America, ba în Franța. În 1965, când ar fi avut 68 de ani, Serviciile spuneau că ar putea fi în Franța.
Noi credem că Frăția de arme a aviatorilor are alte reguli și a fost ajutată să dispară dincolo de norii negri ai comunismului.
Ce e sigur e: cel mai cunoscut și celebru parașutist al perioadei interbelice a fost o femeie adevărată a acestei țări. Între timp a ajuns din ”pilotă” pilot, iar fotografia ei în costum național la manșa unui avion Messerschmitt botezat pe carlingă ”Taifun” a făcut înconjurul lumii.
Smaranda Brăescu. Femeia TAIFUN.
