Astăzi vă propunem să întoarcem încă o foaie din FOAIA noastră și să povestim despre o familie ”tratată incorect politic” de viață, de vremuri: familia Tătărescu și puțin din familia Negropontes. Ca de obicei în demersurile noastre caută însă femeia.
Arethia, supranumită ”marea doamnă a Gorjului” era gorjancă prin adopție, soțul său fiind gorjan get-beget. Născută într-o familie de latifundiari agricoli este, după moda vremurilor, trimisă la pension în Belgia pare-se.
Studiază ca orice domnișoară de bună condițiune pictura, sculptura, și conservatorul, obligatoriu.
Era pregătită pentru o viață normală, de stăpână a casei, o matroană în sensul roman al cuvântului, fiind cea mai de preț bijuterie a familiei. Născută în 1889, la douăzeci și șapte de ani îl cunoaște pe tânărul locotenent Gheorghe Tătărescu și în 1916, în plin război, se căsătoresc. Gheorghe Tătărescu provenea dintr-o familie de… latifundiari din Vlăduleni, Gorj.
De aici începe filmul pe care tânăra doamnă nu îl intuia; intuiția feminină are și ea limitele ei!
După război, tânărul domn intră în politică (o pasiune devoratoare și păgubitoare pentru el și familie într-un târziu). Liberal prin definiție, avansează rapid ierarhic. Inteligența, studiile, un doctorat în Drept la Sorbona își spun cuvântul.
Pe scurt, în 1933 ajunge prim-ministru și o ține tot așa până în 1937; anul 1938 considerat cel mai bun din istoria contemporană a României, când leul românesc avea aceeași paritate cu dolarul, este răspunsul firesc al politicilor guvernului Gheorghe Tătărescu. Să-l lăsăm pe domnul Ministru și să vedem ce făcea doamna Tătărescu.
Doamna, o mare iubitoare de frumos, clădește un pui de conac la Poiana, lângă Rovinari, aleargă prin sate și strânge petice de ii vechi și bucăți vechi de covoare gorjene, conservă arta populară din petice refăcând tradițiile pe cale de dispariție. Fondează ateliere de țesut, face covoare pe care le prezintă la expozițiile de la București, dar și de la Paris, ba chiar și de la New York ș.a.m.d. Devine președinta ”Ligii Naționale a Femeilor Gorjene în 1923, președinta Societății de Cruce Roșie, strânge fonduri pentru spitalul din Târgu Jiu. Se ocupă de emanciparea femeilor prin acțiuni sociale ridicând Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu din Piața Primăriei, a casei părăginite din Vădeni a aceleiași Ecaterina Teodoroiu – Eroina de la Jiu, restaurează casa lui Tudor Vladimirescu din Vladimir și le transformă în muzee. Devine cetățean de onoare al orașului Târgu Jiu, ridică cula din Parcul Central, azi Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ”Constantin Brâncuși”.
Comandă bunei sale prietene Milița Petrașcu o amplă lucrare monumentală dedicată Eroinei Gorjene.
Milița Petrașcu, eleva lui Brâncuși, primește propunerea de a realiza un monument dedicat eroilor neamului din Primul Război Mondial. Aceasta, însă, i-a recomandat Arethiei să-l convingă pe Constantin Brâncuși, profesorul și mentorul ei. Un schimb de scrisori pe axa Târgu Jiu – Paris, precum și vizita Doamnei Tătărescu la Paris în 1934, îl conving pe artist să accepte lucrarea. Acceptă, dar nu vrea să fie remunerat.
Se spune că sculptorul și-a dorit mult ”să facă ceva” în România. Încă din 1930 se gândea să poată realiza monumentul la Peștișani, lângă Hobița sa natală. În final Brâncuși ajunge la Târgu Jiu în 1937 în iunie. Inițial era vorba despre o singură lucrare. Apoi se adaugă un portal de piatră care să fie legat de coloană printr-o stradă dreaptă numită de autor ”Calea sufletelor eroilor”. Planul acestei străzi era aprobat din 1900, dar, în buna noastră tradiție, de la aprobare până la executare au trecut nici 37 de ani.
Buna doamnă Tătărescu se luptă cu toată lumea și până la urmă reușește să miște lucrurile căzute în inerția vestită de acum.
Hotărâta doamnă își convinge soțul să obțină suma necesară de la Ministerul Lucrărilor Publice. Prim-Ministrul Gheorghe Tătărescu obține de la minister cinci milioane de lei pentru execuția străzii drepte prin Grădina Publică, amenajarea locului; Liga Națională a Femeilor Gorjene pune la dispoziție șapte sute cincizeci de mii de lei pentru exproprierile din zonă, suma finală donată de Ligă trecând de două milioane de lei. Denumirea dată de Brâncuși ansamblului de la Târgu Jiu fiind ”Calea sufletelor eroilor”. În 1938 totul este gata. Inaugurarea are loc de Sfântul Dumitru.
Lucrurile s-au schimbat în timp, numele operelor marelui Brâncuși la fel, dar și-au găsit locul potrivit pentru că o femeie a învins vremurile și a pus Târgul Jiului pe harta culturală a lumii.
Arethia Tătărescu este femeia care l-a adus pe Brâncuși în țară, noii bărbați politici ai țării l-au izgonit după ’45.
Saga familiei Tătărescu are și un final care spune tot despre recunoștința nației vis-à-vis de vestita replică ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!”. Astfel, fostul Prim-Ministru Gheorghe Tătărescu este arestat din 1950 până în 1955 la Sighetul Marmației. Se întoarce bolnav de plămâni și moare în 1957. Cei doi copii ai familiei au ”partea” lor. Sub ochii mamei Arethia este arestată și Sanda Maria Tătărescu, măritată Negropontes (o altă doamnă despre care vom mai vorbi de suntem sănătoși), iar băiatul Tudor care în acest timp își dădea doctoratul la Paris, la fel ca tatăl, cedează psihic și se îmbolnăvește de schizofrenie: tatăl și sora în închisoare și mama alungată în două ore din casa lor de pe strada Polonă. Arethia Tătărescu reușește prin prietena ei de-o viață: soția Generalului De Gaulle să-l interneze la un azil din Villejuif lângă Paris, într-un pavilion special pentru cei decorați cu ”Legiunea de Onoare”, dar și pentru urmașii lor. Gheorghe Tătărescu fusese decorat de francezi.
Dintr-o fotografie mă privește o doamnă, frumoasă, cu un păr roșu natural alături de un bătrânel cu barba albă și costum cam larg. Arethia Tătărescu și Constantin Brâncuși.
Arethia a murit săracă, toate bunurile familiei au fost confiscate. A murit în 1968.
Poate în final ar trebui să dau cuvântul fetei sale Sanda Tătărescu Negropontes decedată și ea în 1999.
”Trebuie să spun că mama, care a trăit în umbra tatălui meu, nu a făcut politică nicio zi. Și ca fapt anecdotic, nu a votat niciodată. Spunea că e indecent să votezi pentru propriul soț. Așa că ei i-a revenit grija familiei… era o femeie cu un deosebit simț al frumosului. După Primul Război s-a instalat în Oltenia, în locul natal al tatălui meu, la Poiana – Gorj și acolo a știut să îmbine frumosul cu socialul…
Mama a avut de ales între o viață mondenă de soție de Prim-Ministru și o viață de dăruire pentru ce credea ea că trebuie să facă. Asta a fost menirea ei. A fost o femeie extraordinară ca mamă, extraordinară ca soție și extraordinară, aș zice, chiar pentru țară”.
