Un critic interbelic spunea că „domnișoara Piacentini este întruchiparea în carne și oase a celebrei vedete a desenului animat Betty Boop…”.
Teatrologul F.O. Fosian nu greșea deloc.
Un farmec personal, un haz copios, o cascadă de amuzament, o subretă de geniu, o cocotă zăludă, dar o mare artistă. A jucat mult în puținii ani de viață. A lucrat de la Stroe și Vasilache la Radu Beligan, Mișu Fotino, Grigore Vasiliu – Birlic.
A jucat în spectacole sub regia lui Soare Z. Soare, dar a fost și în trupa lui Sică Alexandrescu (viitorul director al Teatrului Național) alături de „greii” Ion Iancovescu, Jules Cazaban, V. Maximilian.
O artistă foarte frumoasă. La vremea aceea frumusețea era obligatorie aproape sau, mai bine spus, feminitatea, mai mult sau mai puțin ostentativă. Vorba veche era: „e frumoasă ca o artistă”. Ce vremuri!
Născută în 1905 la Galați, îl vede pe Manolescu în turneu cu trupa… și a fugit de acasă la București și s-a înscris la Conservator (la vremea de care povestim și arta dramatică e tot conservator) la clasa lui Nottara. A fost o artistă care a făcut față și la Alhambra (azi Teatrul de Comedie) la Nicu Vlădoianu și la și la…
Piesa care a „rupt”, cum se zice în teatru, a fost „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. În 1944, din cauza legilor antisemite, evreilor le este interzis să apară pe scenele teatrelor românești, iar Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură. În locul lui a semnat piesa un Victor Mincu, pseudonimul unui avocat, coleg de liceu cu Sebastian la Brăila. Piesa este un triumf, scandalul pe potrivă. Premiera are loc pe 1 martie 1944 la teatrul Alhambra în regia lui Soare Z. Soare, iar distribuția este de vis: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici și Mircea Anghelescu.
Distribuția era legată prin fire mai puțin vizibile: Beligan era soțul Ninetei Gusti, Nora Piacentini a noastră era soția lui Mircea Șeptilici care era și fiul lui Take Ionescu, iar Maria Mohor și Marcel Anghelescu au făcut școală pentru urmași.
A fost ultimul mare spectacol al Norei; o stranie poveste a urmărit acest spectacol „născut” greu cu opreliști, cu scandaluri de presă, cu antisemitism, dar… cu săli arhipline și cu satisfacția postumă a celor implicați că piesa se joacă și astăzi cu același succes.
Vorbeam despre strania poveste a spectacolului pentru că mulți dintre cei implicați (pentru prima oară în teatrul românesc) au avut un destin tragic. Nicu Vlădoianu, directorul de la Alhambra, s-a sinucis în 1948 în Egipt. Mihail Sebastian (autorul) a murit într-un accident de automobil pe Bulevardul Regina Maria în mai 1945. Soare Z. Soare (regizorul) a murit în 23 august 1944 la Podul Băneasa ucis de un glonț răzleț ricoșat din pavaj. Mircea Șeptilici a făcut închisoare în anii ’50 pentru ce… voiau comuniștii (ceva politic, e fiul lui Take Ionescu, totuși), iar Nora Piacentini, obosită de tot și de toate nu-și mai găsește locul și tristețea doboară veselia aruncată cu sacul celor din jur. Inegalabilul ei umor a făcut din Nora noastră un personaj trist.
„Și a murit… a murit râsul, a murit veselia” scriau ziarele vremii. Cea mai mare comediană interbelică a trăit doar 40 de ani. Poate a fost mai bine așa, cum zice românul. Ce ar fi făcut Nora Piacentini, cu numele ăsta de afiș și să joace ce după ’45, ar fi murit încet!
Așa cum au murit încet și rujurile și blănurile și pălăriile și ciorapii cu dungă și a venit vremea basmalelor… și șepcile domnilor și șepcile…
